Si ma intreb adeseori care dintre noi este ispita – pentru ca asa cum am mai spus fiinta umana in existenta sa nu se afla doar in puterea propriilor capricii sau a unor forte sufletesti obscure, ci mai mult de atat depinde de ceea ce intra si iese din ea.
Daca ma gandesc la inceputuri tu ai intins capcana, iar eu am cazut in ea, si asemeni tuturor oamenilor cand mi-am intalnit slabiciunea, gandurile si propria-mi fiinta s-au metamorfozat. Tu ai fost doar spiritul iscoditor care a avut ca arme intuitia linistitoare a inefabilului.
Primul impuls a fost POATE, cu toate ca “poate” nu inseamna intotdeauna “va fi” am intrat in joc. Si a fost ! A fost nevoie doar de o seara magica si intre noi a inmugurit o dorinta – fantastic, iar incendiul diminetii sa mistuit peste tot, lasand in urma ce am dorit a avea.
Sheakespeare spunea ca “ Prin daruire te pastrezi de-a pururi / Si-asa ramai, cum stii sa-ti dai contururi “ – e intru totul adevarat. Cati pot face oare asta? Cati isi pot incalca regulile morale ale firii, iesind din propria rutina, izdutind undeva, cu cineva si lasand in urma doar restul in tacere, doar pentru ei insisi ?
Ori probabil NU ! poate aici e invers “ O slabiciune, numele tau e femeie !” pentru ca asemeni marginii universului care e conturat de constiinta noastra, asa si tot ce descoperim poate fi la latitudinea noastra in ale cunoasterii.
Am cautat aceasta ispita, fara sa-mi dau seaama, era o parte din mine ce tanjea dupa ea, numai ca dorinta si puterea de a o dobandi nu erau pe aceeasi lungime de unda. O cansideram mai mult sau mai putin un rezultat al moralei dorintei, nicidecum ceea ce era defapt – un imbold catre actiunea moralei.
Legatura pe care am strans-o e asemeni unei tainice comori – din nu stiu ce motiv nu o pot numi relatie – nu e o evadare DIN realitate, ci o intrare IN realitate - singura realitate care exista pentru mine. Iar sa iti doresti, sa sacrifici fara speranta de rasplata, asta inseamna daruire.
Am inceput usor, pentru ca inceputul tuturor lucurilor este mic, mergem mai departe la fel, cateodata nu sunt eu, cateodata nu este el, cateodata nu suntem nicaieri. Invat, asimilez si persist. Eu nu caut portul ci largul marii, nu mai am sufletul nespovedit de taine ca odaile cu ferestre inchise ce nu se aerisesc niciodata, ci am invatat ca fiecare trebuie sa creada in ceva, in cineva si cel mia important atunci cand sunt descult sa nu calc in picioare spinii.
Nu stiu acum si nici nu vreau sa aflu daca fiecare inceput isi are si un sfarsit. Nu vreau sa vina o toamna fara sa o astept, nu vreau sa vad ca totul a trecut si nu se va mai intoarce.
Daca voi accepta, voi sti ca viata mea nu e cea pe care am trait-o, ci e acea pe care mi-o amintesc spre a mi-o povesti, iar cele mai frumoase zile sunt cele care le pastrez adanc in cripta amintirilor.
Merg mai departe, ma las ispitita si ceea ce imi surade e nascut pentru clipa de acum. O TRAIESC, iar pentru mine cea mai mare bucurie e sa ma multumesc cu ce am, iar ce imi lipseste sa imprumut tot de la mine !
Daca ma gandesc la inceputuri tu ai intins capcana, iar eu am cazut in ea, si asemeni tuturor oamenilor cand mi-am intalnit slabiciunea, gandurile si propria-mi fiinta s-au metamorfozat. Tu ai fost doar spiritul iscoditor care a avut ca arme intuitia linistitoare a inefabilului.
Primul impuls a fost POATE, cu toate ca “poate” nu inseamna intotdeauna “va fi” am intrat in joc. Si a fost ! A fost nevoie doar de o seara magica si intre noi a inmugurit o dorinta – fantastic, iar incendiul diminetii sa mistuit peste tot, lasand in urma ce am dorit a avea.
Sheakespeare spunea ca “ Prin daruire te pastrezi de-a pururi / Si-asa ramai, cum stii sa-ti dai contururi “ – e intru totul adevarat. Cati pot face oare asta? Cati isi pot incalca regulile morale ale firii, iesind din propria rutina, izdutind undeva, cu cineva si lasand in urma doar restul in tacere, doar pentru ei insisi ?
Ori probabil NU ! poate aici e invers “ O slabiciune, numele tau e femeie !” pentru ca asemeni marginii universului care e conturat de constiinta noastra, asa si tot ce descoperim poate fi la latitudinea noastra in ale cunoasterii.
Am cautat aceasta ispita, fara sa-mi dau seaama, era o parte din mine ce tanjea dupa ea, numai ca dorinta si puterea de a o dobandi nu erau pe aceeasi lungime de unda. O cansideram mai mult sau mai putin un rezultat al moralei dorintei, nicidecum ceea ce era defapt – un imbold catre actiunea moralei.
Legatura pe care am strans-o e asemeni unei tainice comori – din nu stiu ce motiv nu o pot numi relatie – nu e o evadare DIN realitate, ci o intrare IN realitate - singura realitate care exista pentru mine. Iar sa iti doresti, sa sacrifici fara speranta de rasplata, asta inseamna daruire.
Am inceput usor, pentru ca inceputul tuturor lucurilor este mic, mergem mai departe la fel, cateodata nu sunt eu, cateodata nu este el, cateodata nu suntem nicaieri. Invat, asimilez si persist. Eu nu caut portul ci largul marii, nu mai am sufletul nespovedit de taine ca odaile cu ferestre inchise ce nu se aerisesc niciodata, ci am invatat ca fiecare trebuie sa creada in ceva, in cineva si cel mia important atunci cand sunt descult sa nu calc in picioare spinii.
Nu stiu acum si nici nu vreau sa aflu daca fiecare inceput isi are si un sfarsit. Nu vreau sa vina o toamna fara sa o astept, nu vreau sa vad ca totul a trecut si nu se va mai intoarce.
Daca voi accepta, voi sti ca viata mea nu e cea pe care am trait-o, ci e acea pe care mi-o amintesc spre a mi-o povesti, iar cele mai frumoase zile sunt cele care le pastrez adanc in cripta amintirilor.
Merg mai departe, ma las ispitita si ceea ce imi surade e nascut pentru clipa de acum. O TRAIESC, iar pentru mine cea mai mare bucurie e sa ma multumesc cu ce am, iar ce imi lipseste sa imprumut tot de la mine !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu