Aminteste-mi cine sunt

 Sunt probabil una din acele finite fermecatoare nascute dintr-o greseala a destinului, fara speranta, fara a putea fi inteleasa. Sunt idei care ma patrund, ma rod, ma ucid, ma innebunesc atunci cand nu stiu sa ma impotrivesc lor. Acum nu imi dau seama cum ma invadeaza, ca un stapan, un tiran, ce se intinde cu fiecare ceas, cu fiecare zi , ca revine mereu, se instaleaza, alunga preocuparile mele obisnuite, imi schimba judecata. Sunt pierduta sau sunt doar o filoxera a sufletului meu ?
  Caut scapari in constiinta mea, sunt puse acolo de mul timp, la pastrare. Stiind ca pot uneori evada  ma simt implinita, imi este vital sa ma simt vie, sa fac ceva, sa combat, sa pacatuiesc daca este nevoie.
 Confuza si plina de iluzii la idea ca as astepta ca raspuns la o intrebare despre propria-mi identitate ma cuprinde frica, ma intreb cine sunt, adeseori ma sperii de  ce imi ascund si mie insumi, asa ca te rog pe tine ca atunci cand visele nu-mi vor mai fi de ajutor, sau cand propria-mi constiinta va fi greu de acceptat, aminteste-mi cine sunt.
 Aminteste-mi cum sunt eu , asa cum ma stii tu, din ce am facut, din ce am scris, din ce ti-am povestit, dincolo de tot ce imi este dat a fi.
Aminteste-mi zambetele si rasetele colorate, gandurile ce se pierdeau in zari fumurii, culorile de mai, albul fulgerator al zapezii, aminteste-mi ca eu inca mai am aripi, ca ma hranesc cu iluzii. Aminteste-ma din amintirea ta !

P.S:  Sa nu uiti, cel mai mult din lumea asta imi plac diminetile reci cu un soare arzator de stralucitor !

princeSS

Noi traim doar pentru clipa prezenta si ne daruim tot timpul bucuriei florilor de ciresi, zapezii, frunzelor de artar, frumusetii lunii, ne ofilim, imbatranim si renastem, cantandu-ne cantece, band ceai, scriind versuri, cunoscand parfumurile si atingerea matasii, mangaind spre a oferi incantare si plutind ! Niciodata nu trebuie sa fim triste, totdeauna plutim ca un nufar dus de valul vietii ! ( J.C. )

  

Temptation

Si ma intreb adeseori care dintre noi este ispita – pentru ca asa cum am mai spus fiinta umana in existenta sa nu se afla doar in puterea propriilor capricii sau a unor forte sufletesti obscure, ci mai mult de atat depinde de ceea ce intra si iese din ea.
Daca ma gandesc la inceputuri tu ai intins capcana, iar eu am cazut in ea, si asemeni tuturor oamenilor cand mi-am intalnit slabiciunea, gandurile si propria-mi fiinta s-au metamorfozat. Tu ai fost doar spiritul iscoditor care a avut ca arme intuitia linistitoare a inefabilului.
Primul impuls a fost POATE, cu toate ca “poate” nu inseamna intotdeauna “va fi” am intrat in joc. Si a fost ! A fost nevoie doar de o seara magica si intre noi a inmugurit o dorinta – fantastic, iar incendiul diminetii sa mistuit peste tot, lasand in urma ce am dorit a avea.
Sheakespeare spunea ca “ Prin daruire te pastrezi de-a pururi / Si-asa ramai, cum stii sa-ti dai contururi “ – e intru totul adevarat. Cati pot face oare asta? Cati isi pot incalca regulile morale ale firii, iesind din propria rutina, izdutind undeva, cu cineva si lasand in urma doar restul in tacere, doar pentru ei insisi ?
Ori probabil NU ! poate aici e invers “ O slabiciune, numele tau e femeie !” pentru ca asemeni marginii universului care e conturat de constiinta noastra, asa si tot ce descoperim poate fi la latitudinea noastra in ale cunoasterii.
Am cautat aceasta ispita, fara sa-mi dau seaama, era o parte din mine ce tanjea dupa ea, numai ca dorinta si puterea de a o dobandi nu erau pe aceeasi lungime de unda. O cansideram mai mult sau mai putin un rezultat al moralei dorintei, nicidecum ceea ce era defapt – un imbold catre actiunea moralei.
Legatura pe care am strans-o e asemeni unei tainice comori – din nu stiu ce motiv nu o pot numi relatie – nu e o evadare DIN realitate, ci o intrare IN realitate - singura realitate care exista pentru mine. Iar sa iti doresti, sa sacrifici fara speranta de rasplata, asta inseamna daruire.
Am inceput usor, pentru ca inceputul tuturor lucurilor este mic, mergem mai departe la fel, cateodata nu sunt eu, cateodata nu este el, cateodata nu suntem nicaieri. Invat, asimilez si persist. Eu nu caut portul ci largul marii, nu mai am sufletul nespovedit de taine ca odaile cu ferestre inchise ce nu se aerisesc niciodata, ci am invatat ca fiecare trebuie sa creada in ceva, in cineva si cel mia important atunci cand sunt descult sa nu calc in picioare spinii.
Nu stiu acum si nici nu vreau sa aflu daca fiecare inceput isi are si un sfarsit. Nu vreau sa vina o toamna fara sa o astept, nu vreau sa vad ca totul a trecut si nu se va mai intoarce.
Daca voi accepta, voi sti ca viata mea nu e cea pe care am trait-o, ci e acea pe care mi-o amintesc spre a mi-o povesti, iar cele mai frumoase zile sunt cele care le pastrez adanc in cripta amintirilor.
Merg mai departe, ma las ispitita si ceea ce imi surade e nascut pentru clipa de acum. O TRAIESC, iar pentru mine cea mai mare bucurie e sa ma multumesc cu ce am, iar ce imi lipseste sa imprumut tot de la mine !

hate you :)

 Zăbovesc multă vreme printre fantasme, gândindu-mă  că suferinţa mea e mai mare decât ce ar putea îndura oricare altă creatură.

 Chiar e greu, nu atât fizic cât şi mental. Nu eu am creat răul, nu eu m-am creat pe mine, cel ce a făcut-o nu mă lasă să visez. El nu ştie nimic, nu ştiwe că atunci când un copil este dezamăgit brusc, mai ales de către cei pe care îi iubeşte cel mai mult, poate decide să nu mai creadă în nimic niciodata - nici tangibil, nici intangibil, poate să-i piară puterea de a se încrede sau de a se minuna.

 El nu ştie că oricât de bine ai acoperi cu vopsea sau cu ceară, podele de lemn tot pastrează o mireasmă - asemeni amintirilor.

 El nu ştie că dragostea care o dai mai departe e singura care o păstrezi pentru tine şi te face cel mai fericit.

 Vreau să cred că nu e un om rău, ci doar încearcă sp se agaţe de o realitate mult mai palpabilă şi demnă de el. Nu reuşesc să-l înteleg, pentru că el e singurul care îşi refuză propria dramă, refuză să o creadă, refuză să o repare.

 Iar eu, eu sunt la mijloc, cea prin care intră toate, sunt cea din cauza cărei se întâmplă toate şi încep sa mă maturizez mai devreme, să devin mai pasivă şi după fiecare moment greu, uit să mai zâmbesc, iar dragostea mea pentru el, într-un sfârşit  se transformă în ură. Pentru că DA, ura vine din teamă - trăiesc asta pe propria-mi piele- nu trebuie să îţi fie teamă niciodată.

 Dar mie îmi este ! Chiar dacă sunt momente în viaţa mea când ar trebui să realizez că fetele ca mine nu plând niciodată indiferent cât de greu le este, cu toate că viaţa ne bate şi ne arată incă din clipa când ne naştem că plânsul e un semn al vieţii.

 Deci mulţi se înşeală, şi fetele puternice plând câteodată, pentru că e greu să menţii aparenţe cărora nici măcar tu nu le faci faţă. Totuşi e viaţa ta ! nu ai de ce să joci un rol care nu te mai prinde.

 Nu-mi rămâne nimic după atatea lacrimi, dezamăgiri, vise spulberate, gânduri grele ! Aştept să uit amintiriile şi odată cu uitarea să dispara si ura.

 Chiar dacă la urmatoarea zvâcnire a dezamăgirilor îmi voi dori SĂ ARDĂ ÎN IAD !