Traieste
in mine vidul absolut, "acel nicaieri" in care se perinda si evolueaza
versnicul "eu". Infinitul deschide o placere caruia nu se adauga o viata
constienta, ci mai mult de atat, reprezinta o separare de mine insumi.
Tind spre fericire ca spre un principiu individual, spre o
substantializare si independenta a sinelui, uit adancimea infinita a
trecutului si a instinctului pueril care ma format. Vreau sa cred ca am
scapat in eternitate atunci cand m-am nascut, si ma transform neincetat
prin propria-mi lumina, rememorand anterioritatea care ma marcheaza, ma
subjuga, ma separa pentru a ma face constienta ca doar eliberarea va fi
garantia unui zbor liber, libertatea reprezentand in consecinta
fericire compatibila cu fiinta creeata - ancestralul eu.
Egoism,
placere, sensibilitate - necesitatea definirii dorintei metafizice de a
ajunge la infinit. Acceptaea sau refuzul a ceea ce traiesc, nu e decat
un pact cu mine insumi. Nu putem vorbi de un "dat" preexistent in raport
cu destinul nostru, pentru ca nu se poate vorbi de viata fara a ne
intreba daca placerea si nevoia nu o lovesc, nu o limiteaza, nu o
lezeaza sau nu o neaga. In placere viata noastra se va cristaliza.
In
placere eu pot sa musc din real si sa ma satur asimilandu-l prin
"altul"- un altul care imi este acordat prin dorinta, el va distruge
siguranta fericirii instantanee si va depasi fragilitatea deja
descoperita de mine.
A fi eu - filoxera a sufletului
meu, inseamna a exista in asa fel incat sa fiu dincolo de mine insumi
in deplinatea sigurantei pentru mine, a fi nu inseamna a ma opune, nici
a servi la ceva, nici a reprezenta ceva, nici a aspira la ceva, ci doar
a ma bucura de ceva, de mijloacele care in finitul lor vor scuza
scopul.
