Cand vrei sa arati ceva ce nici tu nu stii bine sa exprimi, te grabesti sa invoci cuvantul “dor”. Dar imediat te cuprinde sfiala. Cum oare sa invoci un lucuru atat de stiut si de spus de sute de ani, de milioane de oameni, de miliarde de ori, incat probabil s-a vidat de orice sens, daca nu cumva s-a incarcat de toate nonsensurile. E zadarnic sa intarzii asupra cuvintelor, daca descoperi ce stie toata lumea.
Dar nu despre dor in el insusi as vrea eu sa vorbesc, o clipa, ci despre ce denota el defapt. Oricat as vrea sa ocolesc cuvantul, nu stiu bine cum se face ca dau statornic peste el, sau peste lectia lui. As vrea sa iau de la dor cat imi trebuie, urasc sa vorbesc despre el. Ideal ar fi sa nu mai vorbesc deloc. Grecii nu aveau cuvantul “iluzie” pentru ca nu aveau nevoie de el , ceasul lor era plin, tot ce era essential pentru ei statea sub semnul iluziei; la fel si eu cu dor.
Dorul reprezinta o contopire nu o compunere, s-a contopit in el durerea, de unde vine si cuvantul propriu-zis, cu placerea, crescuta din durere, ca o armonie exterioara, o armonie noua, sau a iesit o incordare noua, o noua solicitare spiritual un dor nou si acesta se simte. Ce tine de acest cuvant are un sens logic in numele caruia cuvantul face apel la tine “ocupa-te si de mine” asta daca te apleci spre universul din care el face parte, e o zona, dincolo de semnificatie, de inteles, de subinteles.
Si totul se rezuma la simplitate, stai in fata instinctului, cum stai in fata gandurilor tale si te intrebi : e buna nedeterminarea asta? Sa o sporesc , sa ii risipesc magia ? O risipim fara grija, magia nu se curma, caci noi oameni suntem fiinte purtatoare de orizont, stiutoare, nestiutoare, sigure dar si tare aproximative !
}{
